37

Multumesc!

Inceput de mai

Prima zi a lui florar , luna aceasta vie si inflorita, m-a gasit simtind un dor tulburator de mare, pentru care am incercat, initial, sa gasesc o explicatie, dar am renuntat destul de repede.

Si pentru ca drumul pana la mare nu-l puteam face din dinverse motive, m-am bucurat de soare, de bretele  si de plimbarea scurta pana la Dunare. Am baut o cafea pe ponton, in liniste, privind malul verde al vecinilor bulgari,  care pareau toropiti de caldura neobisnuita  perioadei acesteia.

Pe drumul de intoarcere, m-am bucurat de toate florile pe care le vedeam – crescute in afara sau inauntrul curtilor. Liliacul a fost de departe regele neincoronat.

Privindu-l, m-am gandit la cele ce se intamplau in ultima vreme. Stiu ca viata nu e plana. Stiu ca e plina de intamplari pe care noi le percepem frumoase sau urate. Si mai stiu ca oamenii care apar la un moment dat in viata noastra, nu trebuie sa ramana langa noi pe vecie. Asta e mersul, asa e calatoria.

In acelasi timp am invatat  sa imi ascult simtamintele interioare care ma avertizeaza sa ma retrag, o fac fara resentimente, mai ales cand ipocrizia nu face parte din tine. In fond, cui ii place sa atarne in ceva ce nu il mai accepta?  Nimanui.

Poate nu intamplator, ziua aceea s-a incheiat cu o inghetata de ciocolata neagra si fulgi de migdale.

Zilele ce au urmat au fost la fel de calde. Caldurii i s-a adaugat o emotie si acelasi dor de mare.

Dar, luni, dorul mi s-a potolit. Marea, isi intindea in soare  culoarea pe care nu o are decat in aceasta perioada a anului si m-a primit bucuroasa cu o briza racoroasa. Am cuprins-o intr-o privire si mi-am vazut de drum, cu gandul ca , in curand, ma voi intoarce sa “discutam” pe indelete.

In sud

Zilele acestea ce au cuprins si o sabatoare crestina au fost diferite fata de cele din aceeasi perioada a anilor trecuti, poate si prin prisma celor petrecute in toamna anului trecut sau poate asa e aceasta parte a calatoriei, cu alegeri de oameni, intamplari, momente… Nu mai incerc sa caut cu incapatanare un rost a ceea ce traiesc, stiu ca el va veni si il voi intelege sau nu.

Insa, aceste momente m–au facut mai tacuta, mai apropiata de pregatirile specifice, mai ales ca duminica am plecat din oras.

Am preparat o pasca atipica cu blat si glazura de cacao, placinta cu verdeturi de sezon si alte mancaruri ce s-au solicitat. Vineri seara nu simtit sa merg la biserica, asa cum s-a intamplat pana acum, iar sambata a fost o zi in care am lasat viata sa ma cuprinda, purtandu-ma cu viteze diferite inspre momentul culminant. Vremea a fost capricioasa si spre seara  o ploaie rapida si rece a spalat orasul.

Cu jumatate de ora inainte de miezul noptii, s-a terminat de copt painea si cu mirosul ei in nari am plecat spre biserica. Bura, iar dupa 10 minute ploua de-a binelea, asa incat mi-am acoperit parul cu salul pe care il aveam la gat. La 12 fix, lumanarile au inceput sa primeasca lumina, iar sub umbrele, candelele pareau mici licurici in noapte.

Picaturile ploaie cadeau pe capacul fierbinte de tabla al candelei, producand  un sunet sfaraitor, care ne-a insotit pana acasa.

A doua zi, am plecat spre sud cu ploaia ca tovaras de drum. Ne-am intalnit cu prietenii la un pahar de coniac si o cafea greceasca, facuta de insusi capitanul unei viitor ocol in jurul lumii, dar nu neaparat pe urmele lui Jules Verne.

Dimineata, incepea o expeditie in Dobrogea, prima data pentru mine. Prima oprire a fost la Capul Dolosman, la picioarele caruia se intind apele fostei mari, Razim.  M-am asezat pe pamantul reavan de la ploaia care cazuse si aici, cu putine ore in urma. sa privesc orizontul, frumoasa cobinatie de albastru, gri, alb sau negru. Soarele era acolo, printre nori, razele lui reusind sa strabata doar pe alocuri, facand apa stralucioare.  Nu auzeam decat vantul, intr-o liniste de sfarsit si inceput de lume.

Urmatorul loc la care am ajuns a fost Enisala, o cetate abandonata de turci, ultimii ei proprietari, pe la 1400. Si acolo vantul, prieten bun cu inaltimile, suiera prin toate ungherele prin care puteai vedea cu usurinta imprejurimile.

Am vrut sa vedem si pescarusii de apa dulce si sa mancam un peste si ne-am oprit la Tulcea, de unde dupa ore am plec spre Muntii Macinului, care ne-au primit bucurosi  si  cu mult soare. Am urcat prin padurea de pini si m-am oprit intr-un luminis, de unde, in stanga, am zarit niste tulpinite ce aveau capetele violet. Am trecut printre copaci si acolo, o intreaga  si numeroasa “familie” de irisi salbatici ascultau vantul si se bucurau de viata. M-am despartit de ei, multumindu-le pentru bucuria pe care mi-au facut-o aratandu-mi-se.

M-am asezat din nou, de data asta pe o piatra si am ascultat vantul, am mirosit viata pinilor si a ierbii, dupa care am plecat mergand cu grija sa nu calc micii carabusi ce erau peste tot. La sfarsitul calatoriei, m-am salutat si cu un inaripat care zbura fericit prin zona.

Da, da! Si eu eram fericita…:)

 

Zile si sarbatori linistite si fericite!

Oameni buni, azi e un alt prilej  sa va doresc ca

BINELE

 

IUBIREA

PACEA

si LUMINA

 

sa fie cu voi!!!

 

Linistea de langa apa

M-am intrebat de multe ori de unde vine iubirea nesfarsita pentru apa si tot de atatea ori nu aveam rabdare sa primesc un raspuns, doar ma lasam in voia sentimentului care ma cuprindea langa ea.

Iar pentru ca ne despart cateva sute de km, la fel se intampla si cu drumul catre ea – e o continua bucurie, mai ales ca la capatul lui voi avea o noua intalnire mereu altfel cu ea, cu marea.

Asa s-a intamplat si de curand, cand pentru cateva ore m-am bucurat de aerul ei, de clipele petrecute cu ea, de briza si valuri, de liniste.

Soarele, in ziua aceea, nu a vrut sa se arate, insa pe drumul spre casa, dupa o ploaie torentiala ca de vara, ne-a surprins cu o figura stralucitoare, ca de nou inceput.

This slideshow requires JavaScript.

 

Luna de trecere

Luna aceata a inceput intr-o joi si marturisesc ca  imi amintesc doar faptul ca era luminoasa.  Ceea ce m-a bucurat, de fapt, a fost trecerea, macar calendaristica,  la primavara. Simteam nevoia de adiere cu miros de pamant reavan, de verdele ierbii, de mugurii copacilor, de flori proaspete si colorate, dupa o iarna pe care meteorologia o considera normala.

Marturisesc ca din copilarie  nu am mai indragit iarna. Nu vedeam nimic amuzant in a fi imbracat cu multe  haine, in a merge prin zapada pana la genunchi, in a suporta niste geruri cumplite sau in a fi nevoit sa treci prin niste balti negre pentru a ajunge de cealalta parte a strazii.  Insa, in ianuarie, cand a inceput cu adevarat iarna aici, cineva  mi-a sugerat sa fac un gest pe care nu l-as fi facut vreodata  - sa imi iau niste incaltari bine izolate si sa topai intr-o balta neagra de la trecerea de pietoni. N-am facut-o, dar mesajul l-am inteles – atat timp cat ai ales sa traiesti intr-o tara a carei clima este data de patru anotimpuri, printre care si iarna, e mai bine sa accepti.

Din acel moment, am inceput sa vad iarna, dincolo de inconvenientele ei. N-a fost usor,  pentru ca a nins mult, dar a fost o noua experienta din care am invatat ce era de invatat.

Asadar, primavara a venit ca o urmare fireasca a iernii, fara sentimente de nerabdare. De Martisor, au venit trei inaripati si un inger, in dar pentru mine. Cateva zile mai tarziu, niste lalele galbene cu iubire. Si de curand altele, rosii de asta data. Le-am primit bucuroasa.

La sfarsitul lui februarie, am inceput un proiect nou pe care nu l-am crezut vreodata posibil, pentru ca am urmat cu indarjire o eticheta pe care am primit-o in copilarie, aceea de neindemanatica. Miscarile au venit firesti si am simtit ca erau in mine dintotdeauna, doar eu nu le vedeam sau, poate, nu era momentul sa le vad…

Timpul mi-l petrec, acum, lucrand cu frenezie si la sfarsitul fiecarei lucrari sunt mandra si mirata un pic de ceea ce pot crea. E o bucurie!

Si chiar daca zilele au fost pline de intamplari diverse, pe care le-am trait simplu, dar pana la capat, ma bucur nespus de trecerea fireasca de la “somn” la “trezire”.

This slideshow requires JavaScript.

“… m-as intinde la soare….”

“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Gabriel Garcia Marquez

Song of the day :)

Calatorie la Iasi

A venit momentul pentru o noua calatorie. O calatorie pe care o stiam neplacuta pentru ca dureaza 7 ore si este cu un tren urat, inconfortabil. Am luat biletul cu o zi inainte de la agentie si mi-am continuat ziua, fara planuri.

In ziua plecarii, m-am trezit pe la 8 fara ceva. Am baut cafeaua si m-am pregatit de plecare fara graba, trenul pleca la 12.00. Ajunsa in gara, am vrut sa imi cumpar o carte, dar singurul loc de unde a-si fi putut-o face, era inchis. Am cumparat o revista glossy mai mult din inertie si am verificat peronul unde ar fi trebuit sa fie trenul, era plin doar de calatori.

Mi-am asezat si eu bagajele pe un scaun si ma bucuram de soarele ce lumina orasul. A venit trenul si m-am instalat, dar nu pe locul ce-mi fusese atribuit, ci pe unul aflat mai in spatele vagonului, pentru ca era liber. Mi-am deschis computerul si am inceput sa lucrez.

Insa, lumina foarte puternica m-a facut sa trag perdeluta, era soarele reflectat in zapada. Frumos, unic. M-a bucurat si m-am oprit pentru a privi desfasurarea de alb si lumina. Zambeam, gandindu-ma ca primavara  e aproape.

In Iasi, am ajuns seara, pe la 7. Orasul e la fel cum il stiu: strazile sunt aceleasi si oamenii linistiti. Acasa, mama, tata, Kitty.

Orasul nu l-am strabatut prea mult, doar vizite scurte la rude si la o cafenea. Insa m-a bucurat sa vad lipsa de gri din ochii oamenilor. Se intrezarea seninul si nu doar al zilelor de sfarsit de februarie.

Drumul inapoi spre Bucuresti, m-a gasit citind o carte, contempland soarele in apus si culorile pe care le imprastia pe cer.  Nu am simtit deloc nevoia sa deschid computerul. Cele 7 ore au trecut asa cum nu mi-am imaginat vreodata ca se poate, fara sa simt oboseala, plictiseala sau nerabdarea care te determina sa verifici mereu ceasul doar ca sa vezi cat a mai ramas pana la ora stabilita pentru sosire.

This slideshow requires JavaScript.

 

Un loc pentru toata lumea

La prima mea intoarcere  din tara magica ( de care mi-e dor in fiecare zi!), era o dimineata  cu un cer laptos si atmosfera parea gri. Drumul spre casa mi-a parut banal, dar am pus totul pe seama oboselii cauzata de diferenta de fus orar si a calatoriei cu avionul.

Peste cateva zile, insa, ceva in interiorul meu simtea o impotrivire si ma uitam, usor bezmetica, in jur. La o trecere de pietoni, am inteles ce se intampla – multi dintre cei a caror privire se intersecta cu a mea, aveau o cuta intre sprancene, nici un zambet si nici macar o privire senina. M-am intristat si prima intentie a fost sa fug, sa fug cat mai departe de griul din jur si in ziua aceea, spre seara, m-am refugiat in parc, pe o banca. Priveam asfintitul si imi spuneam ca am ales altceva, ca nu vreau sa traiesc intr-o bula de sticla  fara ca cineva sa ma atinga, ci imi doresc sa traiesc viata din plin asa cum este frumoasa si plina de experiente.

La momentul acela, nici nu banuiam cate experiente aveau sa vina si pe care le voi trai cu ardere maxima, pentru ca alesesem sa fiu prezenta. Pe unele, le-am trecut cu usurinta unui fulg, pe altele le-am perceput ca pe niste greutati enorme prinse de picioare sau de maini. Toate, insa, au avut rostul lor.

Identice cu cele care se intampla de vreo doua luni, in care se aleg oamenii, luni in care griul nu mai lasa nici o raza de lumina sa mai patrunda.

Ma consider un om normal si nu am pretentia superioritatii mele, pentru ca stiu ca nu exista nimic si nimeni mai presus de unele sau altele.  Un om care nu stie sa urasca, dar dispretuieste cu toata fiinta minciuna. Un om pentru care ipocrizia in prietenie si in orice e ca o boala de care fuge mancand pamantul. Un om care a inteles ca nu poate fi iubit si placut de toata lumea, de aceea nu ii este frica sa se arate chiar asa cum este cu neputintele si posibilitatile din nastere, mizand prea putin pe imaginea proprie – asta nu din ignoranta, ci pentru ca mastile nu pot acoperi realitatea decat pentru o vreme. Un om pentru care respectul si acceptarea e o conditie  esentiala pentru linistea interioara si  pentru orice tip de relatie.

De aceea, imi doresc ca dezumanizarea pe care o simt ca ne inconjoara acum, sa se dizolve si locul ei sa fie luat de o stare de normalitate. De ce? Pentru ca eu cred cu aceeasi obstinatie ca in aceasta lume, e loc pentru toata lumea.